img

Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz (n. 1 iulie 1646, Leipzig, d. 14 noiembrie 1716, Hanovra) a fost un filozof și matematician german, unul din cei mai importanți filozofi de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea, unul din întemeietorii iluminismului german. În matematică, Leibniz a introdus termenul de "funcție" (1694), pe care l-a folosit pentru a descrie o cantitate dependentă de o curbă. Alături de Newton, Leibniz este considerat fondatorul analizei matematice moderne.

Leibniz s-a născut pe 1 iulie 1646 în Leipzig, fiu al unui avocat şi profesor la universitatea din localitate. Tot aici îşi începe studiile, pe care le continuă la Jena şi Altdorf. În 1666 obţine titlul de doctor în Drept şi intră în serviciul lui Johann Phillipp von Schönborn, arhiepiscop şi prinţ elector în Mainz, pentru care îndeplineşte un mare număr de însărcinări politice şi diplomatice. În 1673, întreprinde o călătorie la Paris, unde rămâne timp de trei ani şi se ocupă în mod intens cu studiul matematicii, ştiinţelor naturale şi filozofiei. Întors în Germania, obţine în anul 1676 postul de bibliotecar şi consilier privat pe lângă Ernst August, prinţ de Braunschweig-Lüneburg şi mai târziu prinţ elector de Hanovra, apoi pe lângă urmaşul lui, Georg Ludwig, care va deveni rege al Marii Britanii cu numele de George I. În această funcţie, Leibniz rămâne până la sfârşitul vieţii. El se bucura de o deosebită preţuire şi era considerat în acel timp ca geniu universal. Opera sa se extinde nu numai în domeniile filozofiei şi matematicii, ci tratează teme variate de teologie, drept, diplomaţie, politică, istorie, filologie şi fizică. A fost fondatorul şi primul preşedinte al "Academiei de Ştiinţe" din Berlin (1700). Leibniz moare la 14 noiembrie 1716 în Hanovra.


Matematică
Leibniz elaborează în jurul anului 1675 bazele calculului diferenţial şi integral, de o mare însemnătate pentru dezvoltarea ulterioară a matematicii şi fizicii, independent de Isaac Newton, care enunţase deja principiile calculului infinitezimal într-o lucrare din 1666. Simbolurile matematice introduse de Leibniz în calculul diferenţial şi integral se folosesc şi astăzi. Perfecţionând realizările lui Blaise Pascal, Leibniz construieşte un calculator mecanic, capabil să efectueze înmulţiri, împărţiri şi extragerea rădăcinii pătrate. Dezvoltă forma modernă de numărare binară, utilizată astăzi în informatică şi pentru calculatoare. Leibniz a încercat să creeze un calcul logic, o logică bazată pe utilizarea simbolurilor, fiind un precursor al logicii matematice.


Fizică
În fizică, Leibniz a introdus noţiunea de "forţă vie" (mv2) ca măsură a mişcării (energia cinetică, cum o numim azi), diferită de cea de "cantitate de mişcare" (mv) (Impuls, cum îl numim azi), premergătoare noţiunii moderne de energie.

Filosofie
Teoria substanţei. Leibniz a susţinut o nouă teorie asupra substanţei care are în centru ideea de acţiune, spre deosebire de teoria carteziană a substanţei, bazată pe noţiunea de întindere.

Fiecare substanţă se caracterizează mereu prin acţiune.

Acţiunea unei substanţe se traduce în percepţia să, această devenind mai distinctă ,în caz contrar are de a face cu pasiunea.

Sistemul filosofic al lui Leibniz are la baza existenţa unor elemente spirituale indivizibile numite monade.

În limba greacă “monas” înseamnă “unitate,ceea ce este unu”.

Leibniz considera că un lucru este din punct de vedere metafizic reductibil la o substanţă simplă . Atunci când ne referim la monade trebuie să avem în vedere faptul că monadele reprezintă substanţe simple, care nu se nasc şi nu pier, autonomia lor fiind totală. Ele sunt indestructibile, căci sunt o oglindire a universului.

Filosoful german considera că “ monas monadorum” este fiinţă inteligibilă, ceea care poate fi gândită, dar nu poate fi reprezentată. Aceea fiinţă deghizată în monadă despre care vorbea Leibniz este însuşi divinitatea, Dumnezeu, cel ce creează ,aneantizează. Dumnezeu fiind originea esenţelor.

Un lucru la care filosoful face apel este faptul că atomul spiritual denumit monadă este imperisabil sufletului uman. Sufletul este văzut că percepţie distinctă. Sufletul poate fi de doua feluri :poate fi suflet vegetal şi suflet animal.

Un alt lucru la care filosoful german face referire este faptul că monadele nu pot fi influenţate de factori externi şi mai ales la faptul că acestea nu se influenţează reciproc. Faptul că nu sunt identice le oferă acestora o forţă activă.

Monadele deţin un grad ridicat de cunoaştere a lumii, mai bine spus un grad distinct, unic care se datorează faptului sunt eterne, fără spaţialitate, deci putem spune că sunt indecompozabile.

Prin multiciplitatea infinită a monadelor ne referim la faptul că acestea sunt unice şi că este imposibil de intrat în context cu altceva. Astfel, Leibniz considera că monadele nu au ferestre şi că ordinea prestabilită a acestora se datorează faptului că nu există cauza-efect .

După Leibniz orice monadă este înzestrată cu o potenţa strict internă pe care filosoful german o denumeşte "vis visa" şi căreia ar fi putut să îi ofere apelaţiunea de energie.El mai vorbea şi despre faptul că fiecare fiinţă din lumea reală (omul,planta) reprezintă un agregat de monade multiple printre care se regăseşte o monadă dominantă .

Ierarhia monadelor se datorează în funcţie de gradul de cunoaştere.

Gradul de cunoaştere a monadelor este reprezentat prin următoarele:

1.percepţia- care poate fi confuză; se datorează faptului că nu există memorie

2.dominantă- sufletul, percepţii şi memorie,distinct

3.monade raţionale- principii logice (noncontradicţia şi raţiunea suficientă)

4.viziunea asupra lumii total adecvată şi intuitivă

(Bibliografie: Adrian Nita,Leibniz,editura Paidea,Bucuresti,1998 ; Opera philosophica I )

Leibniz considera, în spiritul unui optimism conformist, că lumea noastră, creată de Dumnezeu, este "cea mai bună dintre toate lumile posibile". Această teză optimistă, de fapt o judecată sintetică a priori, a fost la vremea sa ridiculizată de Voltaire în romanul său "Candide" (1759), în care Leibniz este prefigurat de personajul "Doctor Pangloss".

Leibniz este unul din precursorii dialecticii germane, el a susţinut ideea continuităţii şi evoluţiei naturii. În teoria cunoaşterii, Leibniz se situează pe poziţiile raţionalismului, pe care încearcă să-l îmbine cu elemente de empirism. Împărţind adevărurile în "raţionale" şi "faptice", el consideră că primele, având un caracter necesar şi universal, nu pot proveni din experienţă; principiile lor se află în intelect în stare embrionară şi primesc de la simţuri doar un impuls pentru dezvoltarea lor. De aceea, la cunoscuta teză a sensualismului: "Nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simţuri", Leibniz adaugă: "în afară de intelectul însuşi". Astfel el completează cele trei principii ale logicii aristotelice cu principiul raţiunii suficiente, necesar pentru verificarea adevărurilor faptice obţinute pe calea inducţiei. Operele filosofice ale lui Leibniz au exercitat o influenţă deosebită asupra dezvoltării ulterioare a filosofiei germane, în special asupra lui Christian von Wolff şi Immanuel Kant. (Deşi Wolff afirmă că este un discipol al lui Leibniz, filozofia sa este complet străină de cea a lui Leibniz. Acest lucru este evidenţiat în lucrarea Legea Naţiunilor de Emmerich Vattel, filozof elveţian influenţat de Leibniz)[1] ; De altfel Leibniz încercase să formeze o alianţă ecumenică între Asia confucianistă şi Europa creştină. El lucrând alături de misionarii iezuiţi, ce urmau misiunea ecumenică a fondatorului lor Matteo Ricci, în China. Leibniz afirma că "Nu putem noi sa spunem ca Li-ul chinezilor nu este substanţa suverană, pe care noi o venerăm sub numele de Dumnezeu?",[2] după ce descoperise asemănarea între conceptul creştin "Agape" şi conceptul gânditorului neoconfucianist Chu Hsi, numit "Jen". Chu Hsi aparţinea Şcolii confucianiste a Principiului (Care urma tradiţia lui Confucius şi Mencius, anume Legea naturală), oponentul acesteia fiind Şcoala Minţii (a pragmatismului) a lui Wang Yangming.


Sursa: wikipedia.org